Maramureşeni.ro

Intervievat: Dl. dr. Radu Serban, Ambasada Romaniei la Bruxelles
Interviu realizat în decembrie 2007 de Codruta Filip

Foto: in stanga, domnul dr. Radu Serban alaturi de Edmund Phelps (in dreapta), laureat al Premiului Nobel pentru Economie pe 2006

1. Pentru început, v-aş ruga să îmi spuneţi câte ceva despre meleagurile natale.
Parafrazând o locuţiune frecvent uzitată în instituţiile europene, anume « ţara pe care o cunosc cel mai bine », vă voi răspunde că îmi este uşor să vorbesc despre « persoana pe care o cunosc cel mai bine ». În paranteză fie spus, sper ca şi noii funcţionari români la instituţiile europene, până la cel mai înalt nivel, să înveţe de la colegii lor să se refere mai des la propria ţară.

Aşadar, de unde vin? M-am născut lângă Târgu – Mureş, în locurile natale ale tatălui meu, mama provenind din Ţara Moţilor, acolo unde „munţii noştri aur poartă!”. Am terminat liceul la Târgu – Mureş, unde am învăţat şi ungureşte, deşi nimeni din familia mea nu vorbea această limbă. Acest episod îmi aminteşte de un oficial român care, ajuns la Bruxelles, s-a plâns într-un interviu în limba engleză, că nu i s-a permis să înveţe limba maghiară. Mie nu mi-a interzis nimeni, ba chiar am rămas prieten cu colegul de bancă din liceu, Mezei Sandor.

Podişul Transilvaniei mă fascinează de câte ori ajung acolo, cu aerul specific, blând şi aşezat, atât al naturii cât şi al oamenilor. Ungheni, Cerghid, Alba Iulia, Craiva, Abrud, Meteş, Icland îmi sunt locuri dragi, de care se leagă amintirile copilăriei şi adolescenţei.

După cum bine ştiţi, de la Mureşul meu drag la Maramureş distanţa este mică, nu numai etimologic, geografic şi cultural, dar şi spiritual. Profitând de dublul sens în engleză al cuvântului „spirit”, voi adăuga o scurtă „poveste de succes” a României în Uniunea Europeană. În timpul negocierilor de aderare la capitolul „Agricultură”, un punct forte l-a constituit „pălinca”, atât de cunoscută în Mureş şi Maramureş. Ungaria deja înregistrase marca „palinka” şi, ca atare, părea o misiune imposibilă pentru negociatorii români, să protejeze marca drept una „românească”. Totuşi, cu insistenţă, cu bune relaţii la Comisia Europeană şi cu un mic artificiu, s-a reuşit protecţia generică a mărcii „pălincă” alături de „palinka”. S-a argumentat că nu e vorba numai de grafie, ci „pălinca” are circa 50 grade, în timp ce „palinka” numai 35, aceasta din urmă conţinând şi coloranţi, deci nefiind 100% naturală. Reuşita noastră de atunci îl pusese în dificultate pe premierul ungar, acuzat de conaţionalii săi de înaltă trădare, ştiut fiind faptul că este născut în Transilvania.

2. Ce faceţi dumneavoastră la Bruxelles? De câtă vreme sunteţi aici?
Am venit prima oară la Bruxelles în 1998, ca ministru – consilier la Misiunea României pe lângă Uniunea Europeană. De atunci şi până în octombrie 2002 am asigurat secretariatul părţii române în Consiliul de Asociere România – Uniunea Europeană, instituţie de bază în implementarea Acordului de Asociere. Am participat la fazele de prenegocieri, cu armonizarea legislativă şi exerciţiul numit „screening”, un fel de disecare pe bucăţele a legislaţiei europene, pe capitole, pentru a vedea cât din ea s-a transpus în România. Am participat şi la negocierile efective de aderare, pe mai multe capitole, în general legate de acquis – ul economic şi comercial.

În octombrie 2002 m-am întors în ţară, iar din decembrie 2003 sunt ministru – consilier la Ambasada României din Belgia.

3. Dezvoltaţi şi o bogată activitate publicistică, ne puteţi da câteva detalii în acest sens?
Veţi râde, dar am debutat la 10 ani, în 1961, în revista „Luminiţa”, cu articolul „Părculeţul nostru”. Scriam despre un mic părculeţ îngrijit de copiii şcolii la care învăţam. Reacţia colegilor? În curtea şcolii, strigau după mine „Porculeţul nostru!”. A trecut multă vreme până să scap de acel apelativ maliţios. Acum, după 46 de ani, publicând un articol despre proiectul „Nabucco”, am păţit aproape acelaşi lucru, deşi cu efectul mai restrâns. S-a găsit cineva, la un cotidian, să-mi caute noduri în papură, numai ca să lovească în Ministerul Afacerilor Externe. Comentariile cititorilor, pe Internet, l-au pus la respect pe autor.

Ce vreau să spun cu aceste două episoade? Publicarea unor articole sau cărţi implică asumarea răspunderii. Accept cu plăcere criticile fundamentate, accept dialogul, chiar l-am invitat la dialog pe autorul recentului articol ce încerca să mă atace, dar a refuzat, spunându-mi la telefon doar că „viaţa l-a sălbăticit”. Îmi asum răspunderea verbului, cu precizarea că nu o fac în calitate de diplomat român, ci de persoană particulară.

4. In urma lecturării scrierilor dumneavoastră, eu aş spune că sunteţi printre puţinii care văd integrarea României în UE în mod realist. Momentan avem pro-europeni, eurosceptici şi eurorealişti (mai sunt şi cei care ignoră fenomenul, desigur), dumneavoastră cum v-aţi numi? Şi de ce?
De data aceasta îmi este mai greu să definesc „persoana pe care o cunosc cel mai bine”. În general, datorită formaţiei mele de economist îmi place să fiu cu picioarele pe pământ, chiar şi atunci când realitatea sau adevărul supără. Uneori, în discuţii cu partenerii comunitari, mă simţeam stingher când partea română încerca să escamoteze o realitate, de altfel evidentă. Îmi amintesc, de exemplu, discuţiile despre ponderea populaţiei active ocupate în agricultură. Oricum încercam s-o dregem, ieşea prost în altă parte, ca o plapumă prea scurtă. Dacă scădea populaţia ocupată în agricultură, trebuia să crească şomajul şi, oricum nu era bine.

5. Care ar fi acele puncte forte ale României prin care ţara ar avea numai de câştigat în Uniunea Europeană? Ce ar trebui făcut pentru a promova aceste puncte forte?
Chiar dacă încerc să vă răspund, departe de mine gândul să mă cred „profet în ţara mea”. Rămân un simplu şi modest interlocutor pentru cei ce vor să dialogheze despre integrarea europeană. Ultima mea carte, „România în Uniunea Europeană”, începe cu subtitlul „Cadoul românesc pentru semicentenarul european”. Am enumerat în el 10 daruri ale României, pe care le-aş aminti în fugă şi aici: forţă de muncă, dinamism economic, grad redus de îndatorare, finanţe publice sănătoase, investiţii intense, independenţă energetică, hărnicie, credinţă, speranţa unui loc de muncă şi optimism. Pentru cei ce doresc detalii, cartea se găseşte în librării, printre altele şi la Librăria Eminescu din Bucureşti.

Ce-i de făcut să ne promovăm valoarea? Dinamism, seriozitate, competenţă, responsabilitate la toate nivelele.

6. Unde pierde România în procesul acesta de integrare?
Aş pleca de la o premisă a aderării, aceea că ne aflăm în faţa unui exerciţiu de dublu profit, atât pentru România, cât şi pentru Uniune. Ar trebui, deci, enumerate multiplele câştiguri, de la pace, democraţie, securitate, bunăstare sau libertate şi până la interculturalitate şi desfiinţarea frontierelor. Strict la întrebarea dumneavoastră, puţin provocatoare de altfel, aş răspunde că România pierde acolo unde poate pierde orice stat membru care nu ştie să-şi apere interesul propriu, după toate regulile jocului.

7. Cum suntem priviţi noi, românii, la Bruxelles?
Incomparabil mai bine decât rezultă din presa românească! În primul rând, românii sunt căutaţi la Bruxelles de structurile din afara instituţiilor europene, fiind recunoscuţi drept harnici, inteligenţi şi mai puţin pretenţioşi decât alţii. În instituţii, încă, angajările sunt timide, dar pe măsură ce intră acolo, românii sunt bine văzuţi. Am vorbit cu un director de la Direcţia Generală Economie şi Finanţe de la Comisia Europeană, la o reuniune, el fiind însoţit de doi tineri români. A fost elogios, fără exagerare, la adresa competenţei lor. De când România a devenit membră a U.E., observ cum la Bruxelles se vorbeşte tot mai frumos despre noi, europenii, cu valorile noastre multiple, fie ele la Bucureşti, Stockholm, Paris sau Baia Mare.